Done.

Getting to know someone is a long and time consuming process. Because we're all so different at times it can be very hard to understand and to connect with each other.

I am done believing in rainbows and butterflies, sunshine and long walks on the beach at sunset, romanticism is overrated.

I am done believing the best in people, i am done hoping, trusting, wishing and I am done thinking of the "what if's". It's pointless anyways.

Evolution?!

In the 1950s women were barely finishing college due to the fact that they were all destined to get married and become the perfect housewives. Nowadays, after 60 years things have changed. Women are encouraged to go to college, graduate, and become professionals. The role of women in our society had a 180 degrees spin. One can almost call it an evolution, but is it really? Things for women these days have become more and more hard, they have to split in between family and career, in between being the perfect housewives, the perfect lovers, and the best professionals. The society has been through plenty of changes and women have encountered various “improvements” in their status. But what about men? What about them? How have they evaluated? How have they changed in these 60 years? They evaluated from having one mistress to having more than one, from having 2 glasses of whiskey every evening to drunken nights with their friends, from wishing for a family to seeking independence and their good old bachelor times. What is wrong with the society in which we live in? what will the next generations learn about us? What will they remember the beginning of this new century by? By the fact that we live in a society where sex sells, where families are broken, where nothing is everlasting and happy endings occur only in movies or for the ones that are blind enough to let it go. It’s true, there were some advancements that need to be acknowledged, but us, as a society, as a whole, as the humankind, we in for a crash. And unfortunately there is no life jacket or a safety nest to catch us.

.si de la capat

ti s-a intamplat vreodata sa te simti sufocat? sa te simti prea mic intr-o camera mult prea mare. sa simti ca peretii cresc si cresc si ca devin niste giganti in comparatie cu tine? ti s-a intamplat vreodat sa stai pe scaun si sa vezi acei pereti venind incet incet spre tine constrangandu-te si parca inghitindu-te in ei? ti s-a intamplat vreodata sa vezi linia orizontului atat de aproape incat sa te nauceasca?

si daca ai trecut prin toate astea ce ai facut? uneori peretii sunt atat de apoape si eu sunt atat de mica incat nu pot sa fiu mai puternica si sa ii indepartez, si linia orizontului e atat de aproape incat e nevoie de o forta mult prea mare sa o imping si sa o indepartez de mine, si sa vad mai departe.

penibil.

Thoughts.

Cand stai intr-un colt si te uiti la oamenii din jurul tau, si incerci sa-i observi si sa ii intelegi si sa incerci sa le observi gesturile sau sa le intelegi gandurile, unii rad, unii beau, unii socializeaza, unii sunt tristi. Degeaba suntem inconjurati de atatia oameni cu care incercam sa purtam uneori niste discutii superficiale, pentru ca pana la urma suntem tot noi singuri cu gandurile, dorintele si visele noastre. Sunt outini cei care reusesc sa ne inteleaga si sa isi dea seama ca, chiar daca suntem aici de fapt nu suntem cu adevarat aici.

De cele mai multe ori imi este usor sa zambesc si sa nu ma arat cu adevarst dar uneori imi este prea greu. Uneori nu pot sa ma abtin. Uneori zambetul tamp, privirea in gol sau lacrimile ma dau de gol.

Poate e mai bine sa ma ascund sau sa ne ascundem in spatele unor fatade si sa nu aratam, dar pana la ce punct? Unde trebuie sa se ridice bariera dintre ce aratam si ce nu aratam? Acolo unde ne aratam prea mult si ne dovedim slabiciunile in fata celorlalti sau pana intr-acolo unde cei din jurul nostru sunt confortabili sa vada si sa inteleaga?

Good times.

Dear All,

A trecut foarte mult timp de cand nu am mai scris. vara a trecut mai repede decat m-as si asteptat, atat cu bune dar si cu rele, dar pana la urma ne-am redresat. toamna a venit pe neasteptate si poate mai curand decat si eu si altii ne-am fi dorit. dar nu conteaza asta.

in septembrie am deschis un nou capitol din viata mea. al treilea an, a treia tara, al treilea loc....in geneva. good times and bad times- intr-un continuu echilibru chiar daca uneori intr-un dezeschilibru care ne-a deazamagit pe totii. nu as putea sa incep sa descriu geneva, oameii, locurile sau experientele. nu mi-ar ajunge cuvintele sa povestesc totul. am invatat, am cunoscut oameni noi, locuri noi, mi-am facut prieteni, am calatorit, am venit pe acasa, am petrecut, ne-am distrat, ne-am certat, ne-am impacat, in alte cuvinte ne-am cunoscut mai bine unii pe altii si am trecut prin niste experiente care ne-au marcat definitiv.

cu fiecare zi ce trece imi dau seama ca asta e locul in care imi doresc sa fiu. ca patul meu e locul in care imi doresc sa ma trezesc in fiecare dimineata si ca gradina mea e locul in care imi doresc sa ma relaxez cand am un moment liber.

da, sunt multe locuri si lucruri de care imi e dor si care imi lipsesc, dar cu trecerea timpului mi-am dat seama cine conteaza si cine nu. cei care conteaza sunt mereu in gandurile mele si sunt cei cu care vorbesc mereu si care ma suna sa ma intrebe cum imi merge si cum ma simt, cei care ma viziteaza in limita timpului si a posibilitatilor, dar mi-am dat seama cine sunt cei care 'don't really give a shit'. m-a cam intristat dar asa e cu oamenii, unii vin si altii pleaca.

mi-ar placea sa imi fac mai mult timp sa mai scriu, lucru care printre altele e one of my New Year's Resolutions

Missing you,

Annie