Cand stai intr-un colt si te uiti la oamenii din jurul tau, si incerci sa-i observi si sa ii intelegi si sa incerci sa le observi gesturile sau sa le intelegi gandurile, unii rad, unii beau, unii socializeaza, unii sunt tristi. Degeaba suntem inconjurati de atatia oameni cu care incercam sa purtam uneori niste discutii superficiale, pentru ca pana la urma suntem tot noi singuri cu gandurile, dorintele si visele noastre. Sunt outini cei care reusesc sa ne inteleaga si sa isi dea seama ca, chiar daca suntem aici de fapt nu suntem cu adevarat aici.
De cele mai multe ori imi este usor sa zambesc si sa nu ma arat cu adevarst dar uneori imi este prea greu. Uneori nu pot sa ma abtin. Uneori zambetul tamp, privirea in gol sau lacrimile ma dau de gol.
Poate e mai bine sa ma ascund sau sa ne ascundem in spatele unor fatade si sa nu aratam, dar pana la ce punct? Unde trebuie sa se ridice bariera dintre ce aratam si ce nu aratam? Acolo unde ne aratam prea mult si ne dovedim slabiciunile in fata celorlalti sau pana intr-acolo unde cei din jurul nostru sunt confortabili sa vada si sa inteleaga?
