skip to main |
skip to sidebar
Afara e soare si cald...stau pe balcon si incerc sa fac plaja :)) right...dar evident ca nu am rabdare...si incep sa ma plimb dintr-un capat in celalalt si imi aduc aminte de diverse chestii pe care le-am facut. deseori am momente in care...pur si simplu amintirile ma cuprind si mintea mea o cam ia razna. azi mi-am adus aminte de Linda.
e mult timp de cand ne-am cunoscut...si chiar daca la inceput nu ne suportam ...deloc....acum..suntem prietene, nu orice fel de prietene, ci unele foarte bune. intamplarea a facut ca dupa ce ca ne cunosteam de atata timp sa nimerim in acelasi liceu si in acelasi cerc de prieteni.
Linda este o persoana plina de viata, agitata, spontana, draguta, mereu atenta, Linda reprezinta toate lucrurile frumoase. Am ras impreuna, am cantat impreuna, am dansat impreuna, am iubit, am plans, am baut, ne-am plimbat impreuna...si din fericire inca mai facem toate astea. Mereu cand sunt cu Linda, mi se pare ca lumea e a noastra, ca tot universul se invarte in jurul nostru, si de cele mai multe ori asa si este. Ne mai si certam, pentru ca altfel unde ar mai fii rasetele de dupa?
Dupa mine, asta e o prietenie frumoasa. sa stii sa primesti iar in acelasi timp sa stii sa si dai. Prietenie este atunci cand nu suntem impreuna sa ne fie dor una de alta si sa facem tot posibilul sa fim acolo pentru cealalta. Chiar daca distanta ne va desparti, si...cand o sa ma intorc ne vom schimba, atat eu cat si ea...dar si lumea noastra...sunt foarte sigura ca atat eu cat si Linda vom face tot posibilul sa recuperam anul pierdut si sa reluam totul ca si cand nimic nu s-ar fi inamplat.
E adevarat ca in viata ni se inampla foarte multe, si placute si neplacute. unele intamplari ne fac sa radem si altele sa plangem, dar dupa ani cand ne readucem aminte...asa cum am facut eu azi, nimic din ce s-a intamplat, certuri, isterii, plansete si tipete nu ma mai intristeaza, toate prostiile in schimb ma amuza...dupa ce trec cateva ore bune si cred ca mi-am adus aminte tot ce se putea...imi sterg lacrimile de la ochi si ma uit la oamenii care se plimba pe livada, cu un zambet jucaus pe buze.
zilele-au trecut si am revenit la vesnica monotonie si plictiseala a zilelor calduroase si insorite...plimbarile prin parc de mana, statul pe o banca si...doar privitul oamenilor...cate un sarut furat, dorinta de a fi din ce in ce mai mult cu tine...
se stiau de mult timp...au fost apropiati, foarte apropiati...dar...uneori se plictiseau unul de celalalt si pana la urma ajunsesera sa se intalneasca ocazional. dupa cativa ani de o astfel de "relatie" ceva s-a intamplat...si...distanta avea sa ii desparta pentru o perioada nedefinita. stiind ca se va intampla asta...au incercat sa o lase mai..."moale". e foarte nasol ca dupa atata timp petrecut cu cineva, sa ai o dezamagire. sa iti dai seama ca te-ai indragostit de o imagine pe care ti-ai format-o despre acea persoana. o viziune pe care ai creat-o tu insuti. ceva ireal. cand iti dai seama ca ai fost doar o "unealta", un "accesoriu", cineva care e mereu acolo...care nu zice niciodata nu, care iubeste neconditionat, dezamagirea e si mai mare. in momentul acela tu te simti ireal. pentru mine, iubirea este frumoasa. pentru cine nu este?! iubirea pentru mine e intelegere, comunicare, a fi alaturi, a rade, a plange, a totul cu acea persoana. de ce iubirea nu e vesnica? de ce nu e sincera? de ce, de cele mai multe ori e unilaterala? de ce nu putem sa ne daruim intru-totul cand suntem intr-o relatie? dezamagirile se tin lant, si uitam cat de frumos e sa iubesti, sa te plimbi de mana....si din pacate pentru multi iubirea se reduce la ceva fizic...asa ajugem sa ne exprimam iubirea unul pentru celalalt...intr-un mod animalic. unde sunt finetea si...gingasia? se pare ca am uitat de existenta lor. am transformat iubirea in ceva mecanic. ceva pe moment, un moment de care avem nevoie si peste cateva zile...si...totul se reduce la momente...in loc sa fie ceva permanent, pe care sa ne dorim sa avem mereu.
Take me so or leave me.
love. being in love. i remember my first time being in love. everybody around me is in love.cum am ajuns noi sa ne exprimam dragostea? romantismu e doar ceva expirat pe care nu mai dam doi bani?! a ajuns dragostea sa fie superficiala sau prezenta doar ca sa fie?internetul. marvelous invention. ciudat cum a ajuns sa ne inlocuiasca totul de la carti, harti, radio si inca multe altele...chiar si sentimentele. am ajuns sa trimitem flori virtual, pupici, imbratisari si chiar inimi, toate astea virtual.internetul este noua metoda de socializare, de a cunoaste lume, de a te indragosti?!fluturasii din stomac pe care ii simteam mergand pe strada si vazandu-l au fost inlocuiti de aparitia lui subita pe mess. prima intalnire si prima conversatie intr-o relatie sunt de cele mai multe ori pe mess, datorita emoticonurilor care ne reprezinta cel mai bine sentimentele.de ce a ajuns sa ni se para mai interesant sa facem toate acestea virtual? am ajuns sa fim prea rusinati de propriie noastre persoane? suntem atat de frustrati incat de cele mai mute ori in loc sa iesim cu prietenii sa bem ceva preferam o conferinta cu microfoane si weburi. facem toae astea din comoditate sau ne simtim mai bine in "umbra" ascunsi dupa un monitor exprimandu-ne in scris? prefram sa ne atasam de niste imagini, de felul in care ni se descriu oamenii pe care ii cunoastem, sa ne creem o alta imagine diferita de cea pe care ei o au in realitate.
discutam cu cineva despre fosti prieteni...relatii...viata....rutina a ajuns sa ocupe un loc foarte important in vietile noastre. obisnuinta. din obisnuinta ne trezim dimineata, ne uitam in oglinda, ne aranjam, bem o cafea, mergem la servici/scoala/facultate. facem toate astea pentru ca ne-au intrat in ritm. in viata cotidiana. ni se pare normal sa ne facem "ritualul" zilnic pentru ca facand acelasi lucru repetat...ne intra in obisnuinta.oare este tot o obisnuinta, o normalitate sa avem pe cineva? este firesc sa ne raportam la cineva, pe care sa iubim, sa strangem in brate, cu care sa ne plimbam si toate cele. dar oare facem toate astea pentru ca simtitm sau doar pentru ca este normal sa ai pe cineva, ca ai avut o relatie mai lunga cu cineva si ti-a intrat in obisnuinta sa suni pe cineva dimineata cand te trezesti si seara inainte sa te culci?am ajuns noi sa iubim mecanic? sa facem tot ceea ce facem mecanic? sa avem o viata monotona? majoritatea dintre noi da...facem acelasi lucru repetat, ne intalnim cu aceiasi oameni, mergem in aceleasi locuri, repetam si repetam....dar la sfarsitul zilei...unde este fericirea? sentimentul ca ai facut ceva util si interesat? dorinta ca maine sa faci altceva nou si amuzant? nu mai este. pentru ca repeti. zilele parca sunt trase la xerox. schimba ceva! ia atitudine! nu lasa rutina sa iti controleze viata.
vorbeam astazi cu o prietena despre relatii. mereu imi place sa filozofez cu cineva pe tema asta. am ajuns la tema 2 relatii in acelasi timp. ce faci cand tu defapt il iubesti mai mult decat orice dar, din pacate el nu e perfect din toate punctele de vedere, si atunci, apare cel care ii completeaza lui lipsurile si in felul asta tu ai relatia perfecta cu 2 oameni diferiti? pai...la inceput e f fain. cu unul iesi, te plimbli, discuti asa...chestiile banale si, cu celalalt, faci tot ce nu faceai cu primul. fugi, tipi, razi, vorbesti despre orice, scapi de rezervele comportamentale pe care le aveai cu primul, cu el esti tu insati.toate decurg de minune. cel pe care il iubesti evident ca nu stie si cu atat mai putin nu banuieste ca ai avea o a doua relatie, pe cand celalalt stie tot ce se intampla, stie ce iti lipseste din cealalta relatie si incearca sa fie totul pentru ca tu sa fii fericita.si toate sunt perfecte totul e bine, tu esti ok, toti sunt ok, pana cand, dupa ce te intalnesti cu unul te intalnesti cu celalalt. and then it hits you! ups!!!! el ma tinea de gat....asta ma tine de mana....parca era mai fain cand ma tinea de gat!!!! BANG!!! prima comparatie!!! si asta este doar prima...si cum bine stim cu totii un lucru duce la altul si asa urmeaza toate comparatiile mereu mereu. traiesti doua lumi. e insuportabil.ajunge si momentul trist in care te desparti de cel pe care il iubeai...pur si simplu nu mai e sa fie, dar esti ok, nu iti pare prea rau ca tu ai rezerva ta care te face fericita, cineva alaturi de care esti sigura ca totul va fi mai mult ca perfect, ca nu aveti de ce sa va certat vreodata, ca veti fi acolo mereu unul pentru celalalt. la fel ca si prima...se termina si a doua ca doar ce mama naibii?! de ce sa traiesti fericita si impacata.in fine...treci peste moment peste situatie, viata ta revine la normal, toate sunt ok pana intr-o zi...ce mai oribila zi...cea in care apar regretele si parerile de rau pentru ce ai facut...incerci sa repari lucrurile dar...pur si simplu...e mult prea tarziu.
Am citit aseara un post de pe un blog pe care eu il citesc regulat. tipa care il scrie are un stil super fain. in fine...ideea e ca ultimul ei post m-a pus pe ganduri. scria pentru fetele tinere, indragostite si nelinistite ceva de genu ca atunci cand un tip de place oricat de timid sau retras sau orice ar fii te va cauta, si ca tu ca fata nu ar trebui sa devi insistenta si sa nu pari disperata, iar la sfarsitul postului se adresa baietilor care citeau si le zicea ca daca o fata ii place nu va ezita sa ii caute.
aici apare contradictia. unul asteapta semn de la celalalt si viceversa. si atunci? ce se intampla? ne inscriem intr-un lung sir de asteptari ca poate astazi e ziua in care in sfarsit ma va suna? ce-ar mai fii viata fara sa ne asumam riscuri? ce ar fi fara acel ceva?
Putem fi chiar noi unul din cazurile in care asteptam ceva de la cineva care la randul lui asteapta ceva de la noi.
Life is all about taking risks. Sa faci ceea ce vrei, atunci cand vrei, si cu cine vrei. De ce trebuie sa ne intereseze atat de mult de cred altii despre noi? De ce am ezita sa facem ceva ca sa nu ii dezamagim pe altii? De ce acesti altii ne controleaza noua viata? Viata e numai a noastra si putin ar trebui sa ne pese de altii, de parerile lor si cu atat mai putin de atitudinile lor. Cei care tin cu adevarat la noi, ne accepta asa cum suntem si nu vor incerca sa ne schimbe niciodata
eram astazi cu bianca intr-o librarie. cam rar se intampla asta avand in vedere ca noi de obicei mergem impreuna sa ne luam haine si alte cele.
am insistat sa mergem pentru ca mi-am terminat cartea si vroiam sa imi gasesc alta. cand am intrat, nici nu stiam de unde sa incep. in stanga, dreapta, fata...numai carti :-??...ma uitam cam dezorientata la ele....niste titluri nesugestive la fel si copertile.
fiind foarte dezamagita ca nu mi-a captat nimic atentia, m-am gandit cum de cele mai multe ori...alegem ceva dupa ceea ce este in afara, pentru ceea ce arata de cele mai multe ori, nu pentru ceea ce este cu adevarat. suntem inconjurati de superficialitate...si ne-am transformat in niste maniaci ai perfectiunii pe care ne chinuim sa o atingem in fiecare zi, prin hainele cele mai frumoase, tunsorile cele mai puse la punct. prin prietenii frumosi cu care ne afisam in public.
de ce mai nou interiorul e mai important decat exteriorul?
in aceasta fuga idioata dupa perfectiune...aaaa...perfectiune?! toti alergam dupa ea, toti aspiram la ea in continuu dar din pacate...niciunul din noi nu a atins-o vreodata, pentru ca nimeni nu este perfect. in toti se ascunde un defect, oricare ar fii el, si este normal ca atunci cand ne uitam la altcineva sa ni se para fara niciun defect, dar cand ne uitam la noi, ni se pare ca totul e pe dos...din pacate, chiar si cel mai perfect lucru, cea mai perfecta persoana la un studiu amanuntit...are...minim un defect
toate se invart in jurul timpului. timpul este cel care conduce universul, si timpul este cel care ne conduce si pe noi. relatia noastra este intre ceea ce mie imi place sa numesc bad si perfect timing.
astazi toate sunt bune si ne iubim, iar maine...se inampla ceva si unul dintre noi nu mai este sigur de sentimentele lui...si se hotaraste sa o lasam mai moale
dupa...in viata unuia din noi "brusc" apare altcineva. toate merg bine, este persoana perfecta din absolut toate punctele de vedere si tocmai de aceea, pentru ca lumea ta este guvernata de acea perfectiune se inampla ceva si din partea celeilalte persoane apar regretele, si din nou sentimentele de iubire si de parere de rau, si cele de hai inapoi te iubesc.
nu stii ce sa faci, stai si te gandesti ce este cel mai bine pentru tine si pentru nervii tai, si te hotarasti sa ignori ceea ce ti se zice si sa iti continui relatia asa-zis perfecta.
intr-o zi, afli cele mai urate lucruri, cineva iti deschide ochii, afli numai lucruri rele, lumea, persoana, relatia, viata, universul tau roz brusc se dezmembreaza ca piesele unui puzzle.
intri in depresie, nu iti revi, bei, iei anti-depresive, te cosolezi ca maine va fi mai bine, te uiti la poze, iti aduci aminte. timpul trece si iti dai seama ca nimic din ceea ce a fost nu va mai fi vreodata la fel.
atunci te hotarasti ca, tot cel/cea care te-a asteptat atata timp este persoana potrivita pentru tine. va intalniti iesiti impreuna, va tineti de mana...totul pare a fi perfect cand evident acel bad timing, ghinionul ala care te urmareste permanent face ca....totul sa se termine, ca el sau ea sa isi gaseasca pe altcineva...si...ca acest ciclu sa continue
